Constelația Licornul: Stele în Formare și un Ecou de Lumină

Licornul, cunoscut și sub numele Monoceros, este o constelație din apropierea lui Orion. În această parte a cerului găsești roiuri de stele tinere, Nebuloasa Rosette și o stea care a făcut vizibil praful din jurul ei după o creștere puternică a strălucirii.

Steaua se numește V838 Monocerotis. Lumina izbucnirii sale a ajuns pe Pământ în 2002. Fotografiile făcute ulterior au arătat nori care păreau să se extindă. Praful era însă deja acolo: ceea ce înainta prin el era lumina, iar diferite porțiuni deveneau vizibile pe rând.

Licornul pe scurt

• Prescurtare oficială: Mon.
• Poziție pe cer: Traversează ecuatorul ceresc, aproape de Orion.
• Perioadă de seară favorabilă: Iarna în emisfera nordică.
• Roi tânăr: NGC 2244, asociat cu Nebuloasa Rosette.
• Alte roiuri deschise: M50 și NGC 2506.
• Stea cu ecou de lumină: V838 Mon, la circa 20.000 de ani-lumină.

Unde poți găsi constelația Licornul?

Poți porni de la Orion și de la constelațiile vecine. Licornul se află între repere precum Gemenii, Câinele Mare și Câinele Mic. Compară mai întâi această parte a cerului cu harta, apoi caută stelele și roiurile din interiorul ei.

Deschide harta constelațiilor și urmărește regiunea Monoceros. Nu trebuie să recunoști din prima un animal în stele. Constelația este o zonă delimitată pe cer, iar liniile dintre stele te ajută să urmărești desenul tradițional.

Regiunea traversează ecuatorul ceresc, prelungirea imaginară pe cer a ecuatorului Pământului. De aceea, cel puțin o parte poate fi văzută de oriunde de pe glob într-o anumită perioadă a anului. Doar din regiunile polare extreme nu se poate vedea întreaga constelație.

În România, încearcă serile de iarnă. Verifică cerul în timp real pentru data și ora la care vrei să ieși. Așa poți vedea unde se află regiunea în seara aleasă și o poți compara mai ușor cu reperele pe care le recunoști deja.

Pe hartă apar M50, NGC 2506 și NGC 2244. Sunt roiuri deschise, adică grupuri de stele formate împreună și legate relativ slab de gravitație. Alege unul pentru prima încercare și notează ce recunoști; apoi poți reveni la alt roi din aceeași constelație.

Ce se întâmplă în Nebuloasa Rosette?

În Rosette se formează stele, iar cele deja formate schimbă norul din jur. Nebuloasa se află la aproximativ 5.000 de ani-lumină și este asociată cu roiul tânăr NGC 2244. Roiul înseamnă grupul de stele; nebuloasa cuprinde gazul și praful din această regiune.

Observațiile Herschel prezentate de ESA în 2010 au surprins stele încă în formare, ascunse în învelișuri de praf. Acestea se numesc protostele. Printre ele se aflau obiecte care urmau să devină stele masive, dar și unele cu mase apropiate de cea a Soarelui.

Cum sunt văzute stelele ascunse în praf?

Herschel a înregistrat radiația infraroșie emisă de praf, pe care ochiul uman nu o poate vedea. Combinând observații la mai multe lungimi de undă, astronomii au putut studia condițiile din nor. Culorile folosite în imagine fac diferențele mai ușor de urmărit.

Stelele mari influențează și ele ce se întâmplă acolo. Radiația lor modelează și erodează structurile de praf, iar energia transmisă norului poate declanșa formarea unei alte generații de stele. Norul continuă astfel să se schimbe după apariția primelor sale stele.

Pentru o ieșire la observații, poți începe cu roiul și păstra nebuloasa ca o provocare separată. Consultă condițiile de observare când alegi seara. Fotografiile spațiale te ajută să înțelegi ce există acolo; detaliile fine ale prafului cer observații diferite de privitul printr-un instrument de amator.

Cum poate lumina unei stele să aibă ecou?

Un ecou de lumină apare când lumina unei izbucniri este împrăștiată de praful din jurul stelei și ajunge la noi pe un drum mai lung. Vedem astfel porțiuni ale norului după ce am primit deja lumina care a venit direct de la stea.

V838 Monocerotis se află la circa 20.000 de ani-lumină, potrivit NASA. Un an-lumină este distanța parcursă de lumină într-un an. Când spunem că izbucnirea a fost observată în 2002, vorbim despre sosirea luminii pe Pământ, nu despre momentul emiterii ei la stea.

Creșterea puternică a strălucirii a durat câteva săptămâni. Mai târziu, în fotografiile Hubble au apărut alte structuri ale prafului din apropiere. Lumina izbucnirii ajungea la ele pe rând și era împrăștiată către noi.

Imaginează-ți un nor prin care înaintează o iluminare de scurtă durată. Pe măsură ce lumina ajunge la alte porțiuni, vezi contururi diferite. La V838 Mon, schimbarea fotografiilor arată tocmai această succesiune, fără să fie nevoie ca praful să fi fost aruncat atunci până în toate acele locuri.

Ce aflăm din praful luminat pe rând?

Astronomii pot studia proprietățile prafului și posibila lui origine. Un studiu din 2012 a comparat măsurători Hubble făcute la date diferite și prin filtre diferite cu modele de ecouri. Schimbarea strălucirii a ajutat la estimarea modului în care praful împrăștie lumina și a cantității care o atenuează.

Autorii au dedus că materialul difuz provenea probabil din norul interstelar în care se formaseră stelele. Concluzia păstrează o incertitudine despre originea lui, dar arată că ecoul poate oferi informații despre mediul stelei, dincolo de simplul său aspect în fotografii.

În Licornul vezi, așadar, două feluri în care stelele își fac cunoscută vecinătatea. În Rosette, stelele tinere schimbă norul în care s-au născut. La V838 Mon, o izbucnire a luminat praful deja existent și l-a făcut mai ușor de studiat. O lumină de scurtă durată poate dezvălui o parte din istoria unei stele.