Constelația Iepurele: Roiuri de Stele și un Companion Dublu

Constelația Iepurele, numită Lepus pe hărțile internaționale, se află sub Orion. Arneb este steaua ei cea mai strălucitoare. În această regiune poți găsi roiul M79, iar fotografiile profesionale arată și IC 418, un nor de gaz eliminat de o stea îmbătrânită.

Tot aici se află două pitice brune, adică obiecte cu prea puțină masă pentru a transforma continuu hidrogenul în heliu, reacția care alimentează stelele. Multă vreme au fost observate împreună, ca un singur companion slab. Separarea lor a explicat de ce lumina primită nu se potrivea cu masa dedusă.

Iepurele pe scurt

• Prescurtare oficială: Lep.
• Steaua cea mai strălucitoare: Arneb.
• Sezon potrivit seara: Iarna, în emisfera nordică.
• Roi stelar: M79, la circa 41.000 de ani-lumină.
• Gaz eliminat de o stea: IC 418, la circa 2.000 de ani-lumină.
• Pereche de pitice brune: Gliese 229 Ba și Bb.

Cum găsești Iepurele lângă Orion?

Pornește de la Orion și compară stelele de sub el cu harta constelațiilor. Iepurele se învecinează și cu Eridanul, Câinele Mare și Porumbelul. Mai întâi recunoaște regiunea, apoi caută în interior obiectul pe care l-ai ales.

Pentru serile din România, încearcă în sezonul de iarnă.

Verifică cerul în timp real ca să vezi orientarea constelației la data aleasă. Iepurele poate fi văzut în întregime de la latitudinile noastre în perioade favorabile ale anului. Pentru observatorii din emisfera sudică, sezonul corespunzător este vara.

Poți începe cu roiul M79. Catalogul NASA recomandă în general luna ianuarie și descrie centrul roiului ca pe o mică pată difuză, vizibilă prin binoclu. Pentru separarea stelelor individuale, recomandarea indică cel puțin un telescop de dimensiuni medii.

Consultă condițiile de observare când alegi seara și folosește o hartă detaliată pentru M79. Prin identificarea roiului treci de la stelele care desenează Iepurele la un grup mult mai îndepărtat, a cărui lumină se adună într-o imagine mică.

De ce apare M79 opus centrului galactic?

Pentru că Pământul se află între roi și centrul Căii Lactee. M79 este un roi globular, adică un grup de stele cu o formă aproximativ sferică. Distanța până la noi este de circa 41.000 de ani-lumină, iar până la centrul Galaxiei, de circa 60.000 de ani-lumină.

Multe roiuri globulare sunt văzute spre centrul galactic.

M79 apare în direcția opusă din cauza poziției noastre în Calea Lactee. De aceea, orientarea pe cer trebuie interpretată împreună cu distanțele: o hartă a constelațiilor arată direcții, iar măsurătorile ne ajută să așezăm obiectele în spațiu.

În roi există și stele care par mai tinere decât te-ai aștepta. Pe lângă gigante roșii, stele îmbătrânite care s-au mărit și răcit, observațiile Hubble au identificat stele neobișnuit de albastre și strălucitoare pentru un roi vechi.

Unirea unor stele sau transferul de materie de la un companion sunt explicații propuse pentru acest aspect. O stea poate căpăta astfel o înfățișare mai tânără, fără ca întregul roi să fi format recent o nouă generație de stele.

De ce luminează gazul din IC 418?

Nucleul fierbinte rămas în centru emite radiație ultravioletă, care face gazul să strălucească. IC 418 este o nebuloasă planetară, adică învelișul de gaz eliminat de o stea îmbătrânită. Se află la aproximativ 2.000 de ani-lumină.

Norul se extinde după pierderea straturilor exterioare ale stelei.

În fotografia publicată, filtrele separă lumina emisă de diferite elemente, iar culorile atribuite datelor fac contribuțiile mai ușor de urmărit. Textura fină, cu fire care par să se întrețeasă, a inspirat numele „Spirograph”. Originea acestui desen rămânea neclară în descrierea Hubble din 2000.

Evoluția generală a stelei este însă cunoscută. După faza de gigantă roșie, straturile eliminate se împrăștie treptat. Nucleul compact rămas se răcește ca pitică albă, adică rămășița densă a stelei.

Nebuloasa surprinde o etapă trecătoare: gazul se îndepărtează, iar nucleul încă emite suficientă radiație pentru a-l face să lumineze. Fotografia leagă astfel materia eliminată de ceea ce a mai rămas din stea.

Cum s-a dovedit că un companion este dublu?

Două metode de observație au separat Gliese 229 B în componentele Ba și Bb. Companionul fusese confirmat în 1995, dar părea prea slab pentru masa dedusă dacă ar fi fost un singur corp. Echipa condusă de Caltech a prezentat soluția în 2024.

Două corpuri mai puțin masive explicau lumina observată.

Instrumentul GRAVITY a combinat lumina de la patru telescoape VLT pentru a distinge componentele. CRIRES+ a analizat separat spectrele lor, adică lumina descompusă după lungimea de undă. Liniile produse de molecule în spectre își schimbau poziția pe măsură ce piticele se apropiau și se îndepărtau alternativ de noi.

Piticele orbitează una în jurul celeilalte în aproximativ 12 zile. O analiză din 2025 a rafinat măsurătorile orbitale și a găsit acord între observațiile care separă imaginile și cele bazate pe spectre. Perechea orbitează, la rândul ei, steaua pitică roșie Gliese 229.

Identificarea perechii explică nepotrivirea dintre masă și lumină, dar formarea unui asemenea sistem încă trebuie lămurită. Astronomii au acum un indiciu de urmărit și la alte stele: un companion aparent prea slab ar putea ascunde două corpuri, ale căror proprietăți devin explicabile după ce le separăm.